*

(i haven't * in a long time...tribute to the soon-to-be-gone-chruseli)

Alta carte

Posibilitatea unei insule

Michel Houellebecq

 

 

 

Cartea asta a zacut pe raftul meu „cu de toate“ un an cred pana m-am apucat de ea. Am citit primele pagini cand am cumparat-o (probabil din pricina unei recenzii citite), si nu mi-a placut, asa ca i-a venit randul acum, ca am terminat celelalte carti pe care mi le-am adus de-acasa (1).  

Houellebecq spune doua povesti, cea a lui Daniel24 si a lui Daniel25, clonele lui Daniel1.
Povestea lui Daniel1, umorist de succes, este o viziune cinica a societatii contemporane, cu revistele ei concepute pentru preadolescente dar citite de femei de treizeci de ani speriate de perspectiva imbatranirii, cu spatiile « child-free », cu inclinatiile ei spre emotii extreme, cu accesele de xenofobie si rasism. Daniel1 se integreaza aparent perfect in acest mediu, parasindu-si amanta atunci cand corpul acesteia da semne de imbatranire, si participand din plictiseala la intalnirile organizate de o biserica scientologica. Istorisirea lui de viata, care include si descrierea proprii perioade de declin fizic si singuratatea inerenta, este rezultatul acestei aventuri religioase.

 

Daniel24 si Daniel25 sunt clonele lui care isi scriu si ele povestirile de viata, descriind lumea dupa diverse razboaie, cataclisme ecologice si populari de diverse specii de neo-umani. Clonele isi traiesc viata in izolare pana la momentul plecarii, tinand legatura cu alti post-neo-umani prin internet. Metabolismul lor este mult mai eficient si mai simplu, nivelul lor cognitiv superior oamenilor, dar din punct de vedere emotional sunt aproape castrati. Ultima parte a cartii descrie evadarea lui Daniel25 din izolare, contactul lui cu « salbaticii »,probabil oameni care au supravietuit schimbarilor la care fusese supusa planeta, dar care au regresat la stadiul de oameni ai cavernelor precum si hotararea lui de a-si sfarsi zilele explorand noua lume descoperita. Nu cea fizica, ci aceea a emotiilor.

 

Daca Daniel1 sugereaza doar durerea de a nu simti lucruri mai importante decat frustrarea sexuala si scarba in fata degradarii propriului corp, Daniel25 descrie aproape cu bucurie frica si angoasa resimtita la moartea  cainelui sau (doar Fox, fara indicativ, desi e o clona a cainelui ce apartinuse primului Daniel). In final este un roman despre singuratate, tragica pentru Daniel1, pentru ca e la nivel spiritual, nimeni din cunoscutii sai nereusind sa ii treaca bariera de cinism, tragica pentru Daniel25, pentru ca e la nivel fizic, pana la limita anihilarii sentimentelor.  E un roman despre aceeasi cautare sisifica a mantuirii, prin cunoastere, atunci cand singura mantuire posibila, singurul mod de a atinge insula mult-visata este prin dragoste.

 

 

Lady of the boards

Asta ii fantezia mea de la fo 16 ani, cand ascultam in disperare melodia alora de la Guano Apes (ca asha imi traiesc io viata, modeland-o dupa diverse carti, muzici si alte surse de inspiratie. Noroc ca imi aleg cu grija lecturile).

Acuma sa nu ma intelegeti gresit, ziua de ieri a inceput cu un foarte mare caca nerveux din partea mea, de la 5:30 cand ne am trezit si pana la 11:30 cand am ajuns in varfu partiei (cred ca putem s o trecem in calendar ca prima cearta cu The Basler; de fapt nici macar acum n-am reusit sa ne certam, desi io am inceput sa bocesc ca io nu cobor nicarieri, si sa faca bine sa imi scoata nenorocirea aia din picioare, si n-are decat sa se duca sa se dea singur, in alta parte, ca ce-mi trebe mie sa imi rup gatu mamucutzii si al tatucutzii, ca nu is asa multe lucruri bune in viata de facut, si apoi io nu sunt sportiva, never was never will be,si ia uiiiiiteeee cat e de inclinat aici, si o sa cad sigur si chiar daca acum am casca tot o sa fie najpa si bietu om se uita la mine ca la felu 16, explicandu-mi ca nu, nu o sa ma impinga la vale pe partie ca bunii nostri prieteni salvamontistii din Rarau si nici n-o sa ma lase singura sa ma descurc  singura, precum bunii mei prieteni nemti maniaci cu skiul, ma rog, ma rog)

Si o fost bine pana la urma. In sensul in care n-am cazut decat de fo 5 ori (primele doua dati o fost destul de dureros, dupa aia cred ca mi-o amortit fundu si n-o mai contat). Cu teleskiul am reusit sa urc din a treia incercare, dupa ce m-am pravale baba in fata unor pusti care radeau machiavelic, tinandu-se cu o mana de bara respectiva. Si dup-aia da-i si incearca sa te intorci. Spre dreapta merge, spre stanga din canci (adica nu-mi iese decat o data din cinci schema cu pe varfuri - si in plus nu pot sa pricep de ce ar vrea sa mearga cineva cu spatele la partie) dar cika am reusit sa fac multe faky-uri (asta ii atunci cand te rotesti in trei directii simultan:D si meri in fata cu picioru din spate, nu stiu cum sa explic altfel.).Nu pentru ca as fi vrut, ci pentru ca mama ei de treaba, nu ma pot roti  Ma rog, pentru 5 ore pe partie a fost mult mai putin dureros decat ma asteptam. Imi e umpic rushine pentru cat de urat am facut inainte, pentru ca snowboardul (pentru mine cel putin) are o gramada de avantaje fata de ski:

1) nu trebe sa iti aduni betze/skiuri/ochelari/fes la fiecare cazatura si de altfel nu trebe sa te aduni nici pe tine, cam stii unde ti-s picioarele si unde ii capu.

2) e mult mai usor de carat placa la deal, cand cazi din teleski

3) cand esti incepator nu poti sa ai o viteza asha de mare incat sa te lovesti najpa (evident, cazi, ba in koor, ba in maini, da nu cu genunchii innodati) si in nici un caz la cap (decat daca faci lucruri foarte foarte extreme din prima).

4) e o scuza foarte buna sa te asezi in zapada cand ai obosit :p

5) bocancii de snowboard is mult mai potriviti la urcat/coborat scari la diverse bude.

Asha ca, desi nu mi-or trecut complet traumele de la aventura de la ski de acu doi ani, bottom line mi-o placut, vom mai repeta experienta.Trebe numai sa gasesc un mod diplomatic sa ma scuz fata de omu ceala, ca tare multa rabdare o avut cu mine.

Despre Joi

 (da, v-ati prins, trebe sa scriu ceva articol, de aia procrastinez in mare fel)

 

E ceva dom'le cu ziua de joi. Fiti atenti aici:

- " Ne vedeeeeeeeeeeeeeeeeeeem joiiiiii" (Vama Veche - Nu am chef azi )

 

- "Jede Donnstig (Joi) bhaltet frei, ganz für mi, für mi allei und drumm kumm ich am Donnstig (Joi) erscht morge hei. "(Zuri West, Eisi - e un cantec despre unu care se duce in fiecare Joi la fetitze)

 

- "C'est jeudi et jeudi je t'aime" (Michael von der Heide - ce sa mai explic).

 

A? see the pattern?

 

 

De ploaie

     Am fost ieri la badminton. Ca vorba aia, de-acu avem rachete profesionale, musai sa le folosim. Si am ras cum n-am mai ras cred ca de prin Octombrie, cu spume si lacrimi si aproape "am scapat chicatura" cum zicea bunica-mea Dumnezeu s-o odihneasca.

    Nu mai stiu exact exact de ce am ras ieri. Poate de cum baleta R. prin fata fileului urland "Mine, mine", ca pana la urma sa o scape in porumb. Poate de cum i-o cantat lu' M. toata seara "M. is to sloooow" pana M., nemtoaica la 1.60 da apriga precum o moldoveanca l-o palit cu paleta dupa ceafa (la propriu).

    Si mi s-a facut un dor breh....dor de Copou, si de dup-amiezele de vara in care jucam badminton da' cu rachete imprumutate de la O., de-alea cu rama de lemn (daca-mi aduc bine aminte) si ne agatam fluturasii prin copaci. Si extremii de jucau fotbal cu picioru printre caini. Si de glumele lu V. cu rasu ala al lui mic "V. te omor daca mai faci asta" "ei, promisiuni, promisiuni"....Si de "na 5000 pentru serviciile prestate". Si de tandemurile io-A., V-I cu inside jokes pe care nu le pricepea mai nimeni.

     Misto ii ca nu mi-e dor de ala care doare, ci asa, o nostalgie zambareata.

    Haida, zi faina s-aveti.

 

Despre lecturi

    Ca io nu ma pricep la politica, sa va explic daca e bine sau nu ca si-or declarat kosovarii independenta. Cetiti-i pe Explorish si pe Mada, daca vreti sa aflati mai multe. (adica Explorish citeste-o pe Mada si viceversa :D). Asa ca va spun despre ce am mai citit (a treia saptamana fara net acasa - wiiiii).

 

    Acum vreo doua saptamani cautam ultimul numar din Cosmo (ei da, rekunosc din nou burtos, ca am devenit o cititoare frecventa de cand ma plimb asa de mult cu trenul) si cum nu l-am vazut, m am indreptat spre raftul de carti din Relay-ul din Lausanne. Am dat acolo peste « On Chesil Beach », despre care citisem pe blogul Lilandei. Material numai bun de lecturat pana in Neuchatel, este povestea a doi tineri casatoriti care sunt pe cale sa isi consume prima noapte de dragoste. Ian McEwan descrie cu minutiozitate trairile lui Florence – o violonista cu o mama « frigider » si ale lui Edward, fiul unei familii care isi face un scop in viata de a ascunde boala psihica a mamei. Jocul involuntar al fetei, in sufletul careia se lupta dezgustul pentru apropierea fizica si instinctul feminin, il dezorienteaza pe proaspatul ei sot, ai carui hormoni danseaza in ritmul varstei. Descrierea atmosferei apasatoare din apartamentul nuptial alterneaza cu povestirea unor evenimente din trecutul celor doi, care ajuta cititorul antrenat in psihologie freudiana de ce Florence e frigida si Edward prea intens. Finalul, desi firesc si previzibil, dupa propunerea femeii de a nu-si consuma casatoria si de a-i cauta sotului ei un mod alternativ de refulare, surprinde totusi prin bruschete. Un fel de « and they didn’t live happily ever-after, scurt, cu prea multe detalii despre el si prea putine despre ea.

 

 

    Dupa asta, am revenit la cartile aduse din .ro, printre care am « Maseurul Orb » de Catalin Florescu. Despre cartea asta am auzit de pe forumul romanilor din elvetia, dat fiind ca autorul locuieste in Zurich si volumul fost scris in germana. Cititorul isi poate da seama repede de asta, frazele fiind scurte si fara prea multe inflorituri. Tudor, roman stabilit in Elvetia, angajat al unei firme ce vinde sisteme de securitate, se hotaraste sa isi petreaca vacanta in Romania, in cautarea povestitorului Mihai si a primei lui iubite, Valeria.  Un prilej bun evident de a rememora fuga peste granita, impreuna cu parintii lui, precum si cateva franturi din viata « dinainte » de Elvetia, cand una din pasiunile lui erau calatoriile prin sate pierdute si colectionarea de povesti de la taranii convinsi cu o sticla de bautura sa ii vorbeasca despre superstitiile si traditiile lor anacronice.Prilej bun de asemenea de a pune fata in fata Romania idilica a copilariei lui cu cea de azi, plina de « italieni », gropi si oameni ceva mai egoisti si mai singuri. Calatoria lui e insa brusc intrerupta la Moneasa, de un accident de masina, unde calatorul face cunostinta cu Ion Palatinus, maseur la hotelul statiunii. Pasiunea orbului sunt in mod paradoxal (paradoxal intr o prima faza), cartile si recrutarea oamenilor care ii citesc, inregistrandu-i pe casete lecturile lor. Ironica e atitudinea lui Ion, care le da minerilor sa ii citeasca Germinal si directorilor de fabrica opere socialiste. Maseurul ii face cunostinta cu grupul lui de filosofi (trei baieti speciali, atinsi fie de handicapuri fizice, fie pur si simplu cu sangele fierband prea involburat de tinerete) si cu Elena, femeia maltratata de sotul ei, care ii inregistreaza lui Ion un roman de Dostoievski ; Tudor isi amana astfel plecarea, reusind sa afle ca Mihai povestitorul a murit, ca Valeria s a casorit si are o fetita (ceea ce n o impiedica sa il viziteze), precum si sa aiba un contact destul de brutal cu Romania prostituatelor folosite drept momeala pentru straini si a mamelor care isi imping fetele la a seduce straini, dar pe gratis. 

    Mai mult decat finalul (destul de surprinzator), m a impresionat la cartea asta ochiul binevoitor si melancolic al autorului asupra radacinilor lui. Si modul in care isi marturiseste discret legatura cu tara pe care a parasit-o, pe care o regaseste schimbata la un nivel ce face imposibila orice readaptare. Aceeasi tristete a dezradacinarii, ceva mai mascata decat cea marturisita de Miruna Coca Cosma in a ei povestire despre « mademoiselle tout-est-tragique » si care ma face sa ma intreb : cum de pe colegii mei germani/fancezi/spanioli/italieni nu ii aud vorbind cu nostalgie de originile lor ? E oare ceva specific ADN-ului estic, sa avem mereu un ochi care plange si unul care rade ? O fi poate si pentru ca noi ne plasam inca din Otopeni pe « the road with no return », in timp ce astia de care ziceam nu exclud posibilitate unei intoarceri, si asta ii face mai putin melancolici. O fi si din cauza faptului ca inconstient ne consideram tolerati, si inferiori, pe cand astilalti n-au asa de acut notinunea de « imigrant ».

     Dar dupa cum am mai spus odata, eu cel putin, nu tanjesc dupa Romania de azi, ci dupa un « acasa ». Cu rabdare si tutun, cred ca o sa treaca si asta.  

 

Din nou

 

    Am facut stiinta intr un loc frumos. De data asta am aterizat la Biarritz, in plina greva AirFrance (nu, eu sunt printre "norocosii" care chiar vor zbura maine, ca avionul meu cica pleaca). Si din nou imi fac o nota mentala, ca oricum ar fi viata in Elvetia, exista un loc unde soarele straluceste.

    Biarritz, oras din partea franceza (sau nordica) a Tzarii Bascilor,  a fost undeva inainte de 1700 un sat de pescari de balene. La un moment dat s-au terminat balenele si au purces la facut oareshce turism. Mai ales cand printesa Eugenie si-a dorit o resedinta de vara aici, si Napoleon al III lea a binevoit sa i-o construiasca (in forma de E!). Lucrurile astea, legenda negresei unu(gara din oras este "de la Negresse"in cinstea unei curve "poshtale" a trupelor napoleoniene)si a negresei doi (una de a salvat copiii unor nobili din ceva incurcatura si al carei nume il poarta o vila celebra din oras), precum si efectele afrodisiace ale ciocolatei cu ardei iute de Espelette (de care da, ahem, am cumparat), le-am aflat de la ghidul nostru, o rusoaica stabilita acum in San Juan de Luz. Asta din urma e un satuc de pescari de langa Biarritz, poate mai potrivit pentru o vacanta romantica, fiind mai putin turistic.

    Mie imi aminteste tare mult de Spania, si de fiecare data cand intorc capul si citesc ceva in franceza sunt adusa brutal la realitate.

    Iete si linku despre poze

 

    Bineinteles, io is bolnava ca un caine, ca m au prins virusii in relaxing mode si au tabarat pe toate caile respiratorii de le-au gasit. In fine, maine de Valentine's day vom sarbatori cu TigerBalm.

Values...

 Care se pot schimba in 2 minute. Timpul necesar pentru a lua un pushti cu ochii imensi in bratze si a-i spune ca mama-sa se va intoarce, ca nu l a abandonat si ca ar face bine sa isi stearga lacrimile si sa iti arate dinozaurii. Sau in 5. Timpul necesar pentru a te tara pe jos in genunchi, construind o ferma de crocodili (sic!). Sau in 10. timpul cat ai lipsit si unul dintre ei ti a colorat o fundita roshie, pentru ca tocmai spusesesi ca iti place rosul. Sau in 50. Timpul pana ne apucam de cantat. Sau in 70. Timpul de spus povesti despre pui de girafa care isi doresc pupici. Sau in 90. Timpul cat ii ia unui plod sa isi dea seama ca meriti un pup gratis si apasat pe obraz.  

Si atunci iti dai seama ca toata stiinta noastra valoreaza trei lei jumate, ca din miile de articole publicate lunar, al tau va fi citit de ...hm...trei studenti la doctorat speriati de bombe si ca  de fapt toti cautam in laborator doar testosteronul si gloria personala. Si ca la sfarsitul zilei, cand imaginea unei bucati de siliciu nanostructurate va fi deja demult ingropata sub zambete shugubetze si cantece cu accent, patul nu mai pare asha de amenintator, si nici ziua de maine.

Nanotech student si kindergarden teacher. Isch guet eso.

 

I almost feel like me...

 if only it would last :(

Züri West este noul Vama Veche *)

Cu exceptia faptului ca solistul Kuno are de 150 000 de ori mai putine figuri in kap decat Chirila.

Mi am primit in sfarshit cadoul de Craciun (concert cu ZW in Basel). A fost o atmosfera super faina si relaxata, fara imbrancit si calcat in picioare (dupa cum am io niste amintiri in Romania). Si acu sa va zic despre ZW. Baietii astia (barbatii ma rog, ca fac muzica de fo 15 ani) canta de parca ar fi in sufrageria lor si la sfarshitul fiecarui cantec au un zambet mirat pe fatza, care spune parca "Uaileu, 1500 de oameni ne au ascultat. Ce tare!". Plus acelasi "multumesc" timid, la sfarshitul fiecarui cantec, de parca noi le am fi facut o favoare. Plus cateva bancuri printre cantece, un umor delicat si subtil. Plus surpriza de (aproape) final, cand au cantat primul cantec in germana elvetiana pe care l am auzit io in viatza mea, la apero ul de ramas bun al unui tip din firma care iesea la pensie, Alpeflug de la Manni Matter (trebuie sa povestesc si despre el la un moment dat)....I loved it. Asa ca pot sa ma raliez si io la opinia elvetiana comuna  (elvetieni care se stupesc intre ei din cauza de limba, asigurari si politica, dar in chestia asta sunt cu totii de acord), conform careia "Kuno isch ä geile Siech". Un tip care a trecut printr o gramada de adictii si care acu, desi s a lasat  (si) de fumat scrie cantece absolut bestiale. ¨

 

*) Si ziceam de Vama Veche, ca de pe vremea lor n am mai stat in fatza la un concert si n am mai ascultat over and over and OVER acelasi CD, saptamani la randu'. Altmiteri, cred ca partea asta de adolescenta mi s a terminat, ca VV n a mai vazut laseru de la CD player de multa vreme.

Museum Nacht

Un eveniment fain, care se petrece odata pe an, in cateva orase elvetiene mai mari este Noaptea Muzeelor.

Cocktail

Sau cum dupa modelling (prietenii stiu de ce si cum si in ce fel :)) mi am gasit a doua cariera alternativa. Aseara am prestat despre a fi barman la o petrecere semilegala. Desi la inceput am zis ca io nu fac treaba la bar, pentru ca ahem, oamenii aia vor vorbi in alta limba cu mine si s ar putea sa se enerveze dupa al treilea "ha?" din partea mea, pana la urma am intrat in joc, pentru ca mi se parea prea amuzant.

Elemente notabile:

- oamenii care simt neaparat nevoia sa fie politicosi si incep cu o super introducere in schwitzertuutsch, de genul "as putea sa comand va rog", la care io credeam ca vor cine stie ce cocktail de care n am auzit (si de care nici n aveam:D). Urechea acordata la "eis bier" sau "acht bier" dupa caz, percepea mai greu toate va rogurile si multumescurile.

- oamenii care vin din jumate in jumate de ora dupa doua vodci si pe fata carora se poate citi nivelul de ranga la care au ajuns. Exponential, va zic.

- daca n ai rest (adik io) - bautura e gratis. Nefiind a mea, am savurat zambetul recunoscator al oamenilor.

Apreciez totusi politetea elvetiana si bunavointa tuturor care au asteptat rabdatori pana mi am varsat berea in poala, pana le am facut whisky cola in loc de vodka orange si pana am calculat cu greu cat face osutaminusdouashshapte. Pana si io m as fi injurat de fo cateva ori, dar oamenii or zis ca am facut treaba buna, si daca o dau in bara cu doctoratul imi gasesc ei ceva de facut. Muahaha.