Despre lecturi

    Ca io nu ma pricep la politica, sa va explic daca e bine sau nu ca si-or declarat kosovarii independenta. Cetiti-i pe Explorish si pe Mada, daca vreti sa aflati mai multe. (adica Explorish citeste-o pe Mada si viceversa :D). Asa ca va spun despre ce am mai citit (a treia saptamana fara net acasa - wiiiii).

 

    Acum vreo doua saptamani cautam ultimul numar din Cosmo (ei da, rekunosc din nou burtos, ca am devenit o cititoare frecventa de cand ma plimb asa de mult cu trenul) si cum nu l-am vazut, m am indreptat spre raftul de carti din Relay-ul din Lausanne. Am dat acolo peste « On Chesil Beach », despre care citisem pe blogul Lilandei. Material numai bun de lecturat pana in Neuchatel, este povestea a doi tineri casatoriti care sunt pe cale sa isi consume prima noapte de dragoste. Ian McEwan descrie cu minutiozitate trairile lui Florence – o violonista cu o mama « frigider » si ale lui Edward, fiul unei familii care isi face un scop in viata de a ascunde boala psihica a mamei. Jocul involuntar al fetei, in sufletul careia se lupta dezgustul pentru apropierea fizica si instinctul feminin, il dezorienteaza pe proaspatul ei sot, ai carui hormoni danseaza in ritmul varstei. Descrierea atmosferei apasatoare din apartamentul nuptial alterneaza cu povestirea unor evenimente din trecutul celor doi, care ajuta cititorul antrenat in psihologie freudiana de ce Florence e frigida si Edward prea intens. Finalul, desi firesc si previzibil, dupa propunerea femeii de a nu-si consuma casatoria si de a-i cauta sotului ei un mod alternativ de refulare, surprinde totusi prin bruschete. Un fel de « and they didn’t live happily ever-after, scurt, cu prea multe detalii despre el si prea putine despre ea.

 

 

    Dupa asta, am revenit la cartile aduse din .ro, printre care am « Maseurul Orb » de Catalin Florescu. Despre cartea asta am auzit de pe forumul romanilor din elvetia, dat fiind ca autorul locuieste in Zurich si volumul fost scris in germana. Cititorul isi poate da seama repede de asta, frazele fiind scurte si fara prea multe inflorituri. Tudor, roman stabilit in Elvetia, angajat al unei firme ce vinde sisteme de securitate, se hotaraste sa isi petreaca vacanta in Romania, in cautarea povestitorului Mihai si a primei lui iubite, Valeria.  Un prilej bun evident de a rememora fuga peste granita, impreuna cu parintii lui, precum si cateva franturi din viata « dinainte » de Elvetia, cand una din pasiunile lui erau calatoriile prin sate pierdute si colectionarea de povesti de la taranii convinsi cu o sticla de bautura sa ii vorbeasca despre superstitiile si traditiile lor anacronice.Prilej bun de asemenea de a pune fata in fata Romania idilica a copilariei lui cu cea de azi, plina de « italieni », gropi si oameni ceva mai egoisti si mai singuri. Calatoria lui e insa brusc intrerupta la Moneasa, de un accident de masina, unde calatorul face cunostinta cu Ion Palatinus, maseur la hotelul statiunii. Pasiunea orbului sunt in mod paradoxal (paradoxal intr o prima faza), cartile si recrutarea oamenilor care ii citesc, inregistrandu-i pe casete lecturile lor. Ironica e atitudinea lui Ion, care le da minerilor sa ii citeasca Germinal si directorilor de fabrica opere socialiste. Maseurul ii face cunostinta cu grupul lui de filosofi (trei baieti speciali, atinsi fie de handicapuri fizice, fie pur si simplu cu sangele fierband prea involburat de tinerete) si cu Elena, femeia maltratata de sotul ei, care ii inregistreaza lui Ion un roman de Dostoievski ; Tudor isi amana astfel plecarea, reusind sa afle ca Mihai povestitorul a murit, ca Valeria s a casorit si are o fetita (ceea ce n o impiedica sa il viziteze), precum si sa aiba un contact destul de brutal cu Romania prostituatelor folosite drept momeala pentru straini si a mamelor care isi imping fetele la a seduce straini, dar pe gratis. 

    Mai mult decat finalul (destul de surprinzator), m a impresionat la cartea asta ochiul binevoitor si melancolic al autorului asupra radacinilor lui. Si modul in care isi marturiseste discret legatura cu tara pe care a parasit-o, pe care o regaseste schimbata la un nivel ce face imposibila orice readaptare. Aceeasi tristete a dezradacinarii, ceva mai mascata decat cea marturisita de Miruna Coca Cosma in a ei povestire despre « mademoiselle tout-est-tragique » si care ma face sa ma intreb : cum de pe colegii mei germani/fancezi/spanioli/italieni nu ii aud vorbind cu nostalgie de originile lor ? E oare ceva specific ADN-ului estic, sa avem mereu un ochi care plange si unul care rade ? O fi poate si pentru ca noi ne plasam inca din Otopeni pe « the road with no return », in timp ce astia de care ziceam nu exclud posibilitate unei intoarceri, si asta ii face mai putin melancolici. O fi si din cauza faptului ca inconstient ne consideram tolerati, si inferiori, pe cand astilalti n-au asa de acut notinunea de « imigrant ».

     Dar dupa cum am mai spus odata, eu cel putin, nu tanjesc dupa Romania de azi, ci dupa un « acasa ». Cu rabdare si tutun, cred ca o sa treaca si asta.