Masculin/Feminin

    Ma duc acum sa ma intalnesc cu o doamna. O doamna adevarata (>50) adica, pe care am cunoscut o in niste imprejurari mai ciudate, asupra carora nu voi mai reveni :). Doamna asta era foarte deprimata ca l-a parasit pe sotul ei. Nu ca a fost parasita, ci ca l-a parasit.

Si a luat cainele,s a mutat in alt oras (recte ala unde stau io), si a cumparat mobila si a facut o foarte mare si urata depresie. Desi sotul ei e un "mitocan egoist" care "nu stie sa vorbeasca si nu are nici o urma de suflet", care a abuzat o fizic (si pe ea si pe copiii lor), doamna asta si a dat seama  ca nu poate trai singura. Mergem in seara asta sa sabatorim impacarea cu sotul ei cel netrebnic.

    Daca nu m as intalni cu ea, m as intalni probabil cu alta doamna. Una care ii aproape de "adevarata" (>40) si care isi doreste un copil. Problema e ca nu are o relatie. Well, de fapt, acum are o relatie, dar de cateva saptamani, iar ea isi doreste un copil. Chiar i a propus proaspatului ei prieten urmatoarea varianta: ea se insemineaza artificial, dar ei raman impreuna sa creasca copilu' lui John Doe. Asta ca sa nu se simta bietul mascul prea strans cu usa. Marturisesc ca am obligat o sa faca un exercitiu de empatie, sa se puna in locul saracului om. Nu mi a raspuns.

    Morala acestor povesti e cat de usor fac femeile compromisuri. Cat de multe cerem de la barbati (conform fisei tehnice a lu' "Charming Prince 6.0" ) si pana la urma ne multumim cu unu "Bald Accountant 2.0". Ma intristeaza istorisirile astea pe care le ascult din lipsa de ceva mai bun de facut. Sa fie oare disperarea de a avea "un statut social"? Nevoia de "protectie" psihica? Teama de a nu muri singur(E)? De ce in noi exista mai multe seminte ale disperarii decat in barbati?