Ultima ora de germana

Am avut doua tentative pana acum sa invat germana. Ma rog, prima a fost impotriva vointei mele. Maica-mea a tinut neaparat sa invatz limbi straine, si cum eram intr-o clasa de „intensiv franceza“ (si pe bune intensiv franceza, cu like the best teacher EVER) a angajat doua studente sa imi ocupe doua dup-amieze cu engleza si respectiv germana. Nu tin minte decat ca le chema Matza si respectiv Purice, erau colege la Litere si se detestau reciproc, ceea ce si acum imi pare de mare angajament. Distractia cu germana a durat fo’ trei luni, dupa care domnishoara Purice (sau doamna, nu-s sigura) nu m-a mai putut integra in programul ei, asa ca nu mi-a ramas de pe vremea aia nik, in afara de traducerea de la Ein, zwei polizei. Patru ani mai tarziu am aterizat pentru cinci luni la San Jose, si ce era mai logic decat sa imi aleg Germana la optionale, ca doar eram acolo sa imi perfectez engleza. Nu mi aduc aminte cum o chema pe profa, da era super tanara si ii dadusera o clasa in fundul campusului, fara aer conditionat si ora mea era de la 2 :12 la 2 :58 sau asha ceva. Si eram singura « junioara » intr-o clasa de freshmeni carora li se parea extrem de amuzant sa se bata cu pufuleti. 46 de minute. Every day. Inutil sa spun ca n-am trecut de der, die, das.

Printr-un concurs extrem de fericit de imprejurari am avut anul asta un curs de germana. Privat. Cu Frau G. Frau G. vine direct din Köln si nu iarta nik. Daca ar fi fost dupa ea, mi-as fi dat si ZD-ul anul asta (probabil  in acelasi timp cu examenu de doc). Am trecut prin toate, de la declinari la vorbirea indirecta (cand toate verbele se conjuga ALTFEL) la conjunctiv II. Nu ca le-as stapani bine, da’ sa zicem ca inteleg sa citesc ceva mai departe de ziarele gratuite din tren. Si pot cere o cana cu apa politicos. Daca am timp sa imi construiesc discursul in minte inainte. In afara ca e o super profa Frau G. e o persoana inteligenta si amuzanta, cu care se poate discuta despre orice. De la nemurirea sufletului la depresia post-partum (random example). Si desi ne-am intalnit tot timpul in cadru « profesional » am inceput asha, prin iulie sa am senzatia ca ii place de mine. Pentru cei care nu stiu inca (doh), afectiunea « strainilor » (deci nu mama, nu tata, nu prietenii din liceu, ca pe astia spre rushinea mea ii iau for granted)  este pentru mine un cadou extrem de special. I take it and cherish it and keep it in a little box. Si aici vorbesc de genuine affection, nu de “te invit la cina pentru ca asha ii frumos sa ai un grup social”. Nu de « i spend time with you because i don’t have a lover ». Genuine, gratuite things. Ca atunci cand mama lui B. (cu care vorbisem de fo’ trei ori si numa’ protocolar) mi-a adus o maimuta cantatoare (o marmota cred) intr-o dup amiaza cand ma luptam cu niste curbe de forta. Ca atunci cand E. mi-a trimis melodia cu dona Clara si mi-a colorat Valladolidul in verde turbat. Ca professor S. care m-a invitat sa ii cunosc familia cand eu eram un angry teenager si nu voiam decat sa treaca timpul mai repede sa ma duc acasa. In fine, small big things. Dupa cum spuneam, am o colectie mica dar dragutza.

 

Nu stiu ce m-a emotionat mai tare astazi. Ca Frau G. m-a imbratisat, ca mi-a spus ca s-a gandit la mine cand a fost in vacanta ( a adaugat umpic vinovata « si la fiica-mea ») sau ca mi-a daruit o carte. Poate toate trei adunate. Poate faptul ca de-acu marti la pranz ma voi simti mai singura. Poate pentru ca o sa imi fie dor de ea, asha mica si uscata cum apare cu doua minute intarziere si se scuza ca nu a gasit loc de parcare si zambeste de parca stie ceva ce eu nu stiu, si dup-aia ne luam la vorba si ea da din maini sa imi arate pe unde ar trebui sa imi pun verbele.

 

Cartea am citit-o azi, jumate in autobuz, jumate acasa si mai bine ca n-am citit-o in tren, ca nu ii frumos pe-aici sa plangi in public. Se cheama « Oskar und die dame in Rosa » si este o colectie de scrisori catre Dumnezeu ale unui copil care are leucemie. Si care o sa moara (asta nu ii spoiler, ca fix asa incepe cartea). Bunica Rosa, o fosta luptatoare (catcherin) si care acum e una dintre voluntarele care se ocupa de copiii din spital  e cea care ii sugereaza lui Oskar  sa isi descarce astfel sufletul. Oskar isi da seama de gravitatea starii lui dupa reactia doctorilor, care devin din ce in ce mai tristi, si a parintilor lui care ii aduc tot felul de jucarii atunci cand il viziteaza pentru a evita discutiile. Bunica Rosa este singura care ii raspunde « Da, ai sa mori », atunci cand baiatul o intreba cinstit despre asta. Tot ea ii propune baiatului un joc, sa traiasca fiecare zi din cele 12 cate ii mai raman dupa transplantul de maduva nereushit ca si cum ar fi zece ani. Asa ca Oskar se indragosteste, casatoreste, trece prin mid-life crisis, is pierde sotia si imbatraneste. Si evident, il descopera pe Dumnezeu sub forma bucuriei de a fi in viata. Totul e scris cu un umor care il face pe cititor sa uite din cand in cand ca e vorba de un baietel de zece ani ale carui celule albe au luat-o razna. Personajele sunt simbolice toate. Fata cu insuficienta respiratorie (Peggy Blue, doh) care devine roz dupa operatie si dispare. Doctorul furios contra propriei neputinte care il face pe bolnav sa se simta vinovat. Parintii pe care dragostea ii face lasi. Si Bunica Rosa, guru-ul, the role model, cea care isi inventeaza un trecut fantastic si plin de pilde. Cartea asta nu pare moralizatoare pana la penultima pagina, desi e plina de replici de genul niciodata sa nu iti pierzi speranta, priveste lucrurile ca si cum le-ai vedea pentru prima oara, nu fi suparat pe moarte pentru ca nu e o pedeapsa ci un fapt, alea. Ultima scrisoare insa nu mai e de la Oskar ci de la bunica Rosa. Cred insa ca mai am de parcurs ceva pasi in directia dezvoltarii spirituale, pentru ca de teoretizat teoretizez destul de bine, dar inca nu ma pot impaca cu ideea mortii unui copil. Si inca nu mi dau bine seama daca povestea asta e scrisa pentru parintii care trebuie sa treaca prin asta, ca eu una la prunci nu le-as da-o sa o citeasca.

 

Dar Frau G., I got your point and thank you >:D<