Am avut doua tentative pana acum sa invat germana. Ma rog, prima a fost impotriva vointei mele. Maica-mea a tinut neaparat sa invatz limbi straine, si cum eram intr-o clasa de „intensiv franceza“ (si pe bune intensiv franceza, cu like the best teacher EVER) a angajat doua studente sa imi ocupe doua dup-amieze cu engleza si respectiv germana. Nu tin minte decat ca le chema Matza si respectiv Purice, erau colege la Litere si se detestau reciproc, ceea ce si acum imi pare de mare angajament. Distractia cu germana a durat fo’ trei luni, dupa care domnishoara Purice (sau doamna, nu-s sigura) nu m-a mai putut integra in programul ei, asa ca nu mi-a ramas de pe vremea aia nik, in afara de traducerea de la Ein, zwei polizei. Patru ani mai tarziu am aterizat pentru cinci luni la San Jose, si ce era mai logic decat sa imi aleg Germana la optionale, ca doar eram acolo sa imi perfectez engleza. Nu mi aduc aminte cum o chema pe profa, da era super tanara si ii dadusera o clasa in fundul campusului, fara aer conditionat si ora mea era de la 2 :12 la 2 :58 sau asha ceva. Si eram singura « junioara » intr-o clasa de freshmeni carora li se parea extrem de amuzant sa se bata cu pufuleti. 46 de minute. Every day. Inutil sa spun ca n-am trecut de der, die, das.
Printr-un concurs extrem de fericit de imprejurari am avut anul asta un curs de germana. Privat. Cu Frau G. Frau G. vine direct din Köln si nu iarta nik. Daca ar fi fost dupa ea, mi-as fi dat si ZD-ul anul asta (probabil in acelasi timp cu examenu de doc). Am trecut prin toate, de la declinari la vorbirea indirecta (cand toate verbele se conjuga ALTFEL) la conjunctiv II. Nu ca le-as stapani bine, da’ sa zicem ca inteleg sa citesc ceva mai departe de ziarele gratuite din tren. Si pot cere o cana cu apa politicos. Daca am timp sa imi construiesc discursul in minte inainte. In afara ca e o super profa Frau G. e o persoana inteligenta si amuzanta, cu care se poate discuta despre orice. De la nemurirea sufletului la depresia post-partum (random example). Si desi ne-am intalnit tot timpul in cadru « profesional » am inceput asha, prin iulie sa am senzatia ca ii place de mine. Pentru cei care nu stiu inca (doh), afectiunea « strainilor » (deci nu mama, nu tata, nu prietenii din liceu, ca pe astia spre rushinea mea ii iau for granted) este pentru mine un cadou extrem de special. I take it and cherish it and keep it in a little box. Si aici vorbesc de genuine affection, nu de “te invit la cina pentru ca asha ii frumos sa ai un grup social”. Nu de « i spend time with you because i don’t have a lover ». Genuine, gratuite things. Ca atunci cand mama lui B. (cu care vorbisem de fo’ trei ori si numa’ protocolar) mi-a adus o maimuta cantatoare (o marmota cred) intr-o dup amiaza cand ma luptam cu niste curbe de forta. Ca atunci cand E. mi-a trimis melodia cu dona Clara si mi-a colorat Valladolidul in verde turbat. Ca professor S. care m-a invitat sa ii cunosc familia cand eu eram un angry teenager si nu voiam decat sa treaca timpul mai repede sa ma duc acasa. In fine, small big things. Dupa cum spuneam, am o colectie mica dar dragutza.
Nu stiu ce m-a emotionat mai tare astazi. Ca Frau G. m-a imbratisat, ca mi-a spus ca s-a gandit la mine cand a fost in vacanta ( a adaugat umpic vinovata « si la fiica-mea ») sau ca mi-a daruit o carte. Poate toate trei adunate. Poate faptul ca de-acu marti la pranz ma voi simti mai singura. Poate pentru ca o sa imi fie dor de ea, asha mica si uscata cum apare cu doua minute intarziere si se scuza ca nu a gasit loc de parcare si zambeste de parca stie ceva ce eu nu stiu, si dup-aia ne luam la vorba si ea da din maini sa imi arate pe unde ar trebui sa imi pun verbele.
Cartea am citit-o azi, jumate in autobuz, jumate acasa si mai bine ca n-am citit-o in tren, ca nu ii frumos pe-aici sa plangi in public. Se cheama « Oskar und die dame in Rosa » si este o colectie de scrisori catre Dumnezeu ale unui copil care are leucemie. Si care o sa moara (asta nu ii spoiler, ca fix asa incepe cartea). Bunica Rosa, o fosta luptatoare (catcherin) si care acum e una dintre voluntarele care se ocupa de copiii din spital e cea care ii sugereaza lui Oskar sa isi descarce astfel sufletul. Oskar isi da seama de gravitatea starii lui dupa reactia doctorilor, care devin din ce in ce mai tristi, si a parintilor lui care ii aduc tot felul de jucarii atunci cand il viziteaza pentru a evita discutiile. Bunica Rosa este singura care ii raspunde « Da, ai sa mori », atunci cand baiatul o intreba cinstit despre asta. Tot ea ii propune baiatului un joc, sa traiasca fiecare zi din cele 12 cate ii mai raman dupa transplantul de maduva nereushit ca si cum ar fi zece ani. Asa ca Oskar se indragosteste, casatoreste, trece prin mid-life crisis, is pierde sotia si imbatraneste. Si evident, il descopera pe Dumnezeu sub forma bucuriei de a fi in viata. Totul e scris cu un umor care il face pe cititor sa uite din cand in cand ca e vorba de un baietel de zece ani ale carui celule albe au luat-o razna. Personajele sunt simbolice toate. Fata cu insuficienta respiratorie (Peggy Blue, doh) care devine roz dupa operatie si dispare. Doctorul furios contra propriei neputinte care il face pe bolnav sa se simta vinovat. Parintii pe care dragostea ii face lasi. Si Bunica Rosa, guru-ul, the role model, cea care isi inventeaza un trecut fantastic si plin de pilde. Cartea asta nu pare moralizatoare pana la penultima pagina, desi e plina de replici de genul niciodata sa nu iti pierzi speranta, priveste lucrurile ca si cum le-ai vedea pentru prima oara, nu fi suparat pe moarte pentru ca nu e o pedeapsa ci un fapt, alea. Ultima scrisoare insa nu mai e de la Oskar ci de la bunica Rosa. Cred insa ca mai am de parcurs ceva pasi in directia dezvoltarii spirituale, pentru ca de teoretizat teoretizez destul de bine, dar inca nu ma pot impaca cu ideea mortii unui copil. Si inca nu mi dau bine seama daca povestea asta e scrisa pentru parintii care trebuie sa treaca prin asta, ca eu una la prunci nu le-as da-o sa o citeasca.
Dar Frau G., I got your point and thank you >:D<
Am citit trei carti intr-o saptamana si la doua dintre ele am plans.
Am inceput cu „Abatorul cinci“ de Vonegut, de care imi spusese A. In perioada cand vorbeam de carti si nu despre joburi sau daily life. Cumva, cand am cumparat o imi aminteam ca spusese ca e super amuzanta, si deja imi imaginam ceva a la David Lodge. Dar nu, Abatorul Cinci e povestea unui prizonier de razboi schizofrenic care a asistat la bombardamentul de la Dresda. Pentru ca asta aflam din primele pagini, cand Vonnegut isi construieste povestirea in rama, ca el, autorul are chef sa scrie o carte despre Dresda, care incepe cu „Ascultati“ si se termina cu „Cip cirip“. Billy Pilgrim e optometrist si dupa cum sugereaza si numele, calator. In timp. Se plimba cu dezinvoltura din trenurile infecte de prizonieri in patul nuptial, si de acolo pe Trafamaldore, planeta unde creaturile vad in patru dimensiuni si unde el e exponat la o gradina zoologica. Mi-a placut imaginea trafamaldorienilor despre oameni, ca un miriapod cu picioare de bebelus la un capat si picioare de batran la celalalt (va imaginati cum ar arata un miriapod in ochii lor?). Timpul povestirii e astfel o combinatie, intre perioada dinaintea razboiului, cand Bill era doar optometrist si cea a detentiei din Germania plus cea de-a patra dimensiune extraterestra, neexistand aparent nici o delimitare intre ele, nimic care sa ne anunte schimbarea de plan temporal. Cu toate astea, devine evident la un moment dat ca Bill evadeaza de fiecare data cand realitatea ii provoaca emotii prea intense, fie ele pozitive sau negative.
Vonnegut are umor, dar e de un fel care ii face pe cei mai slabi de inger ca mine sa planga. Ca replica obsedanta „asa merg lucrurile“, care puncteaza cam toate mortile descrise (ale camarazilor lui Pilgrim, dar si a sotiei lui – toate absurde, si lipsite de orice eroism). Se pricepe de asemenea sa isi contureze personajele din putine vorbe, astfel incat pana si cele secundare au caracter si textura. Si asa, imaginea razboiului se tese exact cum si-o doreste. Acesta e facut si trait de oameni mici. Masacrul de la Dresda, despre care eu una nu mi aduc aminte sa fi invatat la istorie (but then again, I sucked in history), facut de acesti oameni mici, impotriva altor oameni mici a rezultat intr-un numar de victime dublu fata de cel de la Hiroshima.
Am plans cred pentru ca finalul promis al cartii, cu „cip cirip“ nu face decat sa puncteze inca odata dureros si trist, ca Pilgrim e un om singur. Singurul scapat dintr-un accident de avion, izolat de colegii sai in armata din cauza ciudateniilor sale care il fac sa urle in somn, singurul uman pe Trafamaldore (pana i se aduce o nevasta, dar si povestea asta se termina prost), vaduv si cu ultimele farame de demnitate la cheremul fiicei sale, prea jenata de halucinatiile tatalui ei ca sa il mai poata iubi neconditionat.
A doua carte (a treia cronologic) e intr-un registru complet diferit, se cheama „Arsa de vie“ si e scrisa de Suad. Suad e o refugiata cisiordaniana, care scrie o marturisire sub pseudonim despre conditia femeilor palestiniene pornind de la evenimentul care i-a schimbat viata. Pentru a spala rushinea constituita de faptul ca a ramas insarcinata inainte de castorie, parintii ei il mandateaza pe ginerele lor sa o ucida. Fata reusheste sa fuga si este ingrijita precar la un spital unde mama ei o viziteaza doar pentru a-i oferi un pahar de otrava si a incheia treaba inceputa de cumnatul lui Suad. Din spital este recuperata de fundatia Terre des Hommes si dusa in Elvetia, unde i se fac primele grefe de piele, apoi in alta tara (nementionata din motive de confidentialitate) unde, dupa marturisirea ei Suad se naste a doua oara luand contact cu civilizatia europeana. Cartea nu are valoare literara, evident, pentru ca e scrisa dupa o marturisire audio. Si poate tocmai asta e frumos, ca povestea curg fara artificii, intr-un limbaj simplu si cinstit.
Eu in general sunt deschisa la diferentele culturale (cred ca mai deschisa la alea extreme decat la antitezele moldoveni-olteni de exemplu). Inteleg de exemplu dorinta femeilor musulmane de a purta val (atentie, a femeilor, nu a familiilor lor care li-l prind cu piroane de frunte). Dar mi-e greu inca - si nici nu cred ca e sanatos - sa patrund cu mintea intr o lume in care femeile valoreaza mai putin decat o vaca sau o capra. Unde bataia si abuzul sunt un mod de viata. Unde tatal are drept de moarte asupra copiilor sai (ma rog, asupra fetelor, ca baietii sunt pretiosi). Nu e prima data cand citesc despre asta, am mai auzit povesti si la organizatia unde fac voluntariat, dar imi este in continuare greu sa cred. Ok, si in Romania cred ca exista mai multa violenta conjugala sau indreptata asupra copiilor, dar aici e vorba de o tara din secolul 21 in care abuzul e norma si crimele de onoare sunt „semi-legale“ (cu aceasta ocazie am aflat ca articolele din codul penal care legalizau crimele de onoare au fost abrogate, dar exista in continuare mentiunea ca, daca totusi sunt comise trebuie tratate cu indulgenta si pedeapsa maxima este de doi ani inchisoare). Autoarea marturisteste ca i s-ar fi parut bizar sa fie altfel. Ca i s-a parut normal ca mama ei si-a sufocat 9 fiice nou nascute cu o piele de oaie, numai pentru a evita rusinea si povara de a avea fete. Ca bataile zilnice, desi temute i se pareau normale. Ca lumea in care fetele pot fi ucise doar pentru vina de a se fi uitat in ochii unui barbat i se pareau normale. La nivel teoretic pot intelege ca educatia in acest sistem isi arata roadele, si femeile sunt supuse de frica si ca din pricina de stat atata timp in intuneric nu pot constientiza ca exista si alte moduri de viata. Nu pot inghiti insa ca exista generatii intregi de barbati sangerosi ca tatal, fratele si cumnatul lui Suad, care nu au scuza ignorantei si nici macar a vreunei religii (decat niste randuri acolo, prost interpretate). Care sunt sadici din orgoliu si de ochii lumii.
Si o durut lectura asta pentru ca eu nu stau sa ma gandesc prea des ca am norocul imens de a ma fi nascut totusi intr o tara libera si ca i take it for granted most of the time. Si mai doare cand ma uit in jur si vad femei care se complac intr-o stare de sclavie desi nu vine nimeni sa le toarne petrol in cap daca greshesc.
Mai sper totusi ca aceasta carte e o metafora, ca e parte a unei serii de volume pentru educarea tinerilor musulmani si ca intamplarile prezentate sunt exagerate fata de realitate doar pentru a mari impactul povestii (ma rog, daca Suad exista imi cer scuze). Pentru ca eu inca vreau sa mai cred in oameni.
