Mi-a luat destul de mult timp sa merg la coafor in Elvetia; de fapt eu in general am nevoie de mult timp pentru a-mi face curaj sa merg la coafor. Stiu exact si de unde mi se trage - de la "numarul 3" impus de taica-miu cand am inceput scoala pentru ca nu avea rabdare sa imi faca nelipsitele codite. Cand am avut si eu un cuvant de spus in familie acesta a fost "eu la tuns nu ma mai duc". Si pletele au tot curs rau o vreme, si-au tot schimbat culorile pana cand la un moment dat mi-a venit asha o dorinta de schimbare.
In orice caz, asteptatul, uitatul pe reviste glossy vechi de un an, trasul de cap, apa prea fierbinte sau prea rece si in fine, toate lucrurile alea care se intamplau la Igiena unde mergea mama si unde ma rog, trebuia sa ma duc si eu nu formau premise necesare si suficiente ca sa imi vina cheful prea des. Ce imi amintesc cu oarecare placere insa era atmosfera de "harem", intimitatea cu alte femei necunoscute pe care le vedeai timp de doua ceasuri cu sarmalutele in cap in timp ce doamna Viorica (?) le taia unghiile si le dadea cu "carmin". Totul se petrecea in spatele unor perdele groase de poliester si daca vre un sot uitat afara venea dupa chei, era intampinat la usa de doamna Petronela(?) si isi spunea pasul intorcand privirea pudic spre statia de tramvai.
Cand coama mea de doctorand a ajus nepieptanabila m-am hotarat sa iau in serios sugestia surorii lui B. care mi-l tot recomanda periodic pe J, coaforul ei francez din Basel, autorul diverselor nuante de emo din capul ei si al prietenului ei. Ce nu stiam eu e ca la J. nu se merge cu idei de acasa de genul "vreau sa ma fac blonda si sa ma tund Bob". Oh nu. Transcriu aici cu aproximatie conversatia de ieri (a treia oara cand ma duc la el, dintr-un fel de masochism pe care o sa il intelegeti imediat):
"J., vreau sa ma faci blond portocaliu, stii asa, blond aramiu cam ca aici in catalog".
"Blond nu se poate. Nici portocaliu. Uite, eu o sa amestec alea doua culori si iti pun mai mult roscat decat data trecuta. Si o sa te vopseasca R, ca io n-am timp".
Ok, in timp ce stateam cu vopseaua pusa de R. in cap si meditam la acest post vine omul sa ma intrebe:
"Si, te-ai hotarat cum te tund?"
"Pai, ma gandeam ceva mai scurt ca data trecuta, mai scurt pe ceafa si cu bretonul umpic mai lung"
"Serios? Pentru ca eu ma gandeam sa iti las niste suvite la spate, adik sa nu le tai deloc si aici in fata sa tai bretonul scurt scurt."
Acuma trebuie sa va spun ca aici in Elvetia se face mijto masiv de asa numita tunsoare VorKuHiLa (vorne kurz, hinten lang sau in fatascurtinspatelung) cum aveau toti baietii cool si caminonagii din anii 80. Cand am auzit de suvite lungi la spate numai fatza ranjinda a lui B spunand VorKuHiLa repetat ca un copil de trei ani o aveam in minte.
Si sa nu credeti ca omul a glumit. Acum am in cap un fel de cuib cu prelungire, intr-o culoare roshu spalacit despre care toata lumea spune ca arata BESTIAL (inclusiv maica-mea, a carei parere in materie de frizuri conteaza pentru ca pana acum mi-a spus tot timpul "vaiceuratestitunsacumaipututsatepocestiinhalulasta").
Si mergand eu spre casa cu a mea frizura de pudel m-am gandit ce fenomen, domnule. Majoritatea stilistilor (jigniti de titlul de frizer) sunt barbati. Designeri vestimentari asemenea. Idem bijutieri. Aici, in Europa de Vest cel putin. Cum poate fi interpretata asta - barbatii care au grija de noi, care ne dau ustensilele pentru a ne pune in valoare feminitatea? Pentru ca nah, mersul la coafor sau imbracatul de rochii frumoase intra pentru mine in categoria "pampering and being freaking nice to myself". Sau e doar o alta forma de manifestare a nevoii de control, o incercare de a rezolva complexul de Pygmalion care ii chinuie pe unii barbati (as fi scris masculi, pentru a evita repetitia, dar mie una imi suna a insulta)? L-am intrebat pe B. care mi-a raspuns cu un evaziv "it's both". Eu inca nu am reusit sa ma decid si cred ca o sa imi mai ia ceva timp pana cand o sa ma simt comfortabil pe scaunul lui J. in timp ce el se joaca cu forfecutzele.
